Digg  Sphinn  del.icio.us  Facebook  Mixx  Google  BlinkList  Furl  Live  Ma.gnolia  Netvouz  NewsVine  Pownce  Propeller  Reddit  Simpy  Slashdot  Spurl  StumbleUpon  TailRank  Technorati  TwitThis  YahooMyWeb
Bine aţi venit pe site-ul RAMI81-Suflete deschise. Acest site isi doreste sa fie util tuturor persoanelor care au nevoie de orice fel de ajuror. Aici va gasi prieteni adevarati care vor incerca sa le dea un sfat, o alinare, sa-i incurajeze, sa simta ca nu sunt singuri pe lume.
Echipa noastra este formata numai din persoane care stiu sa ce inseamna greutati in viata si stie sa aprecieze si sa ajute oamenii la necaz ascultandu-i si inercand sa le ofere o vorba buna.
Aici veti gasi tot felul de informatii medicale la diverse boli, veti gasi informatii despre terapii noi. Aici o sa fie scrise povesti de viata, cazuri umanitare si diverse teme interesante referitoare la viata noastra de toate zile.
 
 

Drumul către tine Însuţi

O nouă psihologie a iubirii,
a valorilor tradiţionale şi a creşterii
spirituale
Traducere de LUCIAN POPESCU
BUCUREŞTI, 2001
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale
Drumul către tine însuţi

M. Scott Peck; trad.: Lucian Popescu Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2001
288 p.; 20 cm (Cărţi cheie; 30)
Tit. orig. (eng): The Road Less Traveled. A New Psychology of Love, Tradiţional Values and
Spiritual Growth
ISBN 973-8120-77-2
I. Popescu, Lucian (trad.) 159.923.2
Coperta colecţiei de DANIEL ŢUŢUNEL
DR. M. SCOTT PECK THE ROAD LESS TRAVELED Copyright © 1984 by dr. Scott Peck Published by
Bantam Books
© Curtea Veche Publishing, 2001, pentru prezenta versiune românească
ISBN 973-8120-77-2

M. SCOTT PECK este psihiatru şi autor al mai multor cărţi de mare succes în Statele Unite. Şi-a
făcut studiile la Harvard şi şi-a
luat titlul de doctor în medicină la Case Western Reserve. A avut mai multe funcţii
administrative în guvernul american, apoi
a devenit director medical al Clinicii de psihiatrie de la New Milford Hospital. Practică psihiatria
şi la cabinetul său particular
din New Milford, Connecticut.
Drumul către tine însuţi este o carte devenită deja clasică şi s-a vîndut în peste 6 milioane de
exemplare. Este primul volum
dintr-o trilogie ce mai cuprinde Further Along the Road Less Traveled şi The Road Less Traveled
and Beyond. în ultimul

timp, M. Scott Peck şi-a dedicat cea mai mare parte a timpului şi a resurselor financiare
dezvoltării Foundation for
Community Encouragement (Fundaţia pentru încurajarea comunităţii), o organizaţie nonprofit
la a cărei înfiinţare el şi soţia
sa Lily au contribuit în 1984.
Părinţilor mei, ELIZABETH şi DAVID,
a căror disciplină şi iubire mi-au deschis ochii pentru a vedea graţia
Introducere la ediţia aniversară a 25-a
Mîine, un străin va spune cu vorbe meşteşugite exact ceea ce noi am gîndit şi

am simţit tot timpul.
Ralph Waldo Emerson, „Seif Reliance”
In scrisorile primite de la cititori, reacţia lor cea mai frecventă la Drumul către
tine însuţi a fost aceea

de recunoştinţă pentru curajul meu — nu de a spune ceva nou, ci de a fi scris
despre acel gen de
lucruri pe care ei le-au gîndit şi le-au simţit tot timpul, dar s-au temut să
vorbească despre ele.
Nu sînt prea lămurit în ceea ce priveşte chestiunea „curajului”. O anume
„inconştienţă congenitală” ar
putea fi un termen mult mai potrivit. O pacientă de-a mea, în primele zile
după apariţia cărţii, s-a
întîmplat să se afle la o petrecere, unde a auzit o conversaţie între mama
mea şi o femeie mai în vîrstă.
Referindu-se la carte, cealaltă femeie a spus: „Fără îndoială că trebuie să fii
foarte mîndră de fiul tău,
Scotty.” La care mama a răspuns cumva caustic: „Mîndră? Nu, nu chiar. N-are
nimic de-a face cu
mine. Este mintea lui, înţelegi? Este un dar.” Cred că mama greşea spunînd
că ea n-are nimic de-a face
cu aceasta. Dar cred că avea dreptate în ce priveşte faptul că scrierea
Drumului… a fost rezultatul unui

dar — la mai multe niveluri.
Parte din acest dar provine dintr-o perioadă mai îndepărtată. Lily, soţia mea,
şi cu mine ne
împrieteniserăm cu un tî-năr, Tom, care frecventase în adolescenţă aceeaşi
tabără de vară ca şi mine. în
timpul acelor veri, mă jucasem cu fraţii lui mai mari, aşa că mama lui mă
cunoscuse pe cînd eram
copil, într-o noapte, cu cîţiva ani înainte ca D r um ul… să fi fost publicată, Tom
a venit să ia cina cu noi.
La acea vreme, locuia cu mama lui şi cu o seară înainte îi spusese: „Mamă,
mîine seară mă duc să iau cina
cu Scott Peck, îţi aminteşti de el?”
„O, da”, a răspuns ea. „Era un băieţaş care aducea mereu în discuţie lucruri
despre care oamenii n-ar
trebui să vorbească.”
Aşa că, vedeţi, o parte din darul meu provine dintr-o perioadă mai
îndepărtată. Şi veţi putea de

asemenea înţelege că eram cumva un „străin” faţă de cultura dominantă din
vremea tinereţii mele.
Deoarece eram un autor necunoscut,Drumul… a fost publicată fără zarvă.
Succesul comercial uluitor a
fost un fenomen gradual. N-a apărut pe listele naţionale de best-seller-uri
decît la cinci ani după
publicarea ediţiei din 1978 — fapt pentru care sînt foarte recunoscător. Dacă
ar fi devenit un succes
peste noapte, mă îndoiesc că aş fi fost suficient de matur ca să mă pot
descurca cu faima venită pe
neaşteptate. în orice caz, a fost un succes „leneş” şi ceea ce în comerţ se
numeşte „din gură-n gură”.
încet la început, ideile ei s-au răspîndit din gu-ră-n gură pe mai multe căi. Una
dintre ele a fost
organizaţia Alcoolicii Anonimi (AA). într-adevăr, prima scrisoare pe care am
primit-o începea astfel:
„Dragă doctore Peck, probabil că sînteţi alcoolic!” Celui ce o scrisese îi era
dificil să-şi imagineze că
putusem să scriu o astfel de carte fără să fi fost un vechi membru al AA,
înjosit cîndva de alcoolism.
Dacă D r um ul… ar fi fost publicată cu 20 de ani mai înainte, mă îndoiesc că ar
fi avut cel mai mic
succes. Organizaţia Alcoolicii Anonimi nu s-a dezvoltat pînă pe la mijlocul
anilor ’50 (nu pentru că
majoritatea cititorilor erau alcoolici). Chiar mai important, acelaşi lucru era
adevărat şi în ce priveşte
practica psihoterapiei. Ca rezultat, în 1978, cînd a fost publicatăDrumul…,
exista un mare număr de
bărbaţi şi femei, sofisticaţi din punct de vedere psihologic şi spiritual, care
începuseră să se gîndească
profund la „tot felul de lucruri despre care oamenii n-ar trebui să vorbească”
şi care aproape aşteptau
ca cineva să spună aceste lucruri cu voce tare.
Aşa a crescut popularitateaDrumulu i…, ca un bulgăre de zăpadă. Spre
sfîrşitul turneului meu de
conferinţe, i-am spus publicului: „Nu sînteţi reprezentativi pentru o secţiune
medie a Americii. Totuşi,
există lucruri surprinzătoare pe care le aveţi în comun. Unul este numărul
remarcabil al acelora dintre
voi care au urmat vreodată în viaţa lor — sau încă mai urmează — o
psihoterapie semnificativă, fie în
cadrul Programului «12 paşi», fie cu terapeuţi tradiţionali, cu pregătire
academică. Mă îndoiesc că veţi
avea senzaţia că vă violez intimitatea cînd vă voi cere tuturor care aţi avut
parte sau urmaţi acum o
astfel de terapie să ridicaţi mîinile.”
95% din public a ridicat mîinile. „Acum priviţi împrejur”, le-am spus.
„Acest lucru are implicaţii majore”, vam continuat. „Una dintre ele este aceea
că sînteţi un grup de

oameni care a început să depăşească cultura tradiţională.” Prin depăşirea
culturii tradiţionale înţeleg,
printre altele, faptul că ei sînt oameni care au început să se gîndească „la
acele lucru despre care oamenii
nu ar trebui să vorbească”. Iar ei vor fi de acord cu mine cînd detaliez ceea ce
înţeleg prin
„depăşirea culturii tradiţionale” şi extraordinara semnificaţie a acestui
fenomen.
Cîţiva m-au numit „profet”. Pot accepta un astfel de titlu aparent grandios
doar pentru că mulţi au
arătat că un profet nu este cel ce vede viitorul, ci acela care poate citi
semnele vremurilor.Drumul… a
fost un succes în primul rînd pentru că a fost o carte a timpului ei şi publicul a
făcut din ea un succes.
Acum 25 de ani, cînd a apărut D r um ul…, fantezia mea naivă a fost aceea că
va avea cronici în ziare pe
tot cuprinsul ţării, în realitate, mulţumită graţiei, am primit o singură
cronică… dar ce cronică! în bună
măsură, pentru succesul acestei cărţi îi sînt dator ziaristei Phyllis Theroux.
Phyllie, o autoare foarte
bună în domeniul ei, era cronicar de cărţi la acea vreme şi s-a „întîmplat” să
descopere un exemplar
promoţional într-un teanc de cărţi din biroul editorului de la Washington Post.
După ce a trecut cu
privirea peste cuprinsul cărţii, a luat-o cu ea, reîntorcîndu-se peste două zile,
pentru a „cere” să-i fie
permis să-i facă o recenzie. Deşi şovăitor, editorul a fost de acord, după ce
Phyllie i-a declarat, după
cum a spus ea: „vreau să alcătuiesc în mod deliberat o recenzie care să facă
din carte un best-seller” —
şi aşa a şi făcut. La o săptămînă după recenzia ei,Drumul… s-a aflat pe lista
de best-seller-uri
din Washington D.C., cu ani înainte ca ea să ajungă pe vreo listă naţională. A
fost însă suficient pentru
ca volumul să se lanseze.
Ii sînt recunoscător lui Phyllis şi din alt motiv. Atunci cînd popularitatea cărţii
a crescut, ea a vrut să se
asigure că-mi voi păstra picioarele pe pămînt şi nasul la un unghi potrivit şi
mi-a spus: „Nu e cartea ta,
să ştii.”
Am înţeles imediat ce a vrut să spună. în nici un fel, nici unul dintre noi doi nu
a vrut să spună că
Drumul… a fost cu-vîntul lui Dumnezeu sau un material „transmis”. Eu am

scris-o şi există mai multe
locuri în carte unde aş vrea să fi găsit cuvinte sau propoziţii mai potrivite. Nu
este perfectă şi eu sînt
singurul responsabil pentru punctele ei slabe. Totuşi, poate pentru că aveam
nevoie, în ciuda punctelor
ei slabe, nu am nici o îndoială că atunci cînd am scris cartea în solitudinea
micului meu birou

înghesuit, am primit ajutor. Nu pot să explic acest ajutor, dar experienţa lui
este unică. Un astfel de
ajutor reprezintă ultimul subiectul al cărţii însăşi.
Ideile din această carte provin, în cea mai mare parte, din munca mea de zi
cu zi de clinician, cu
pacienţi care se zbat să evite sau să cîştige niveluri din ce în ce mai înalte de
maturitate. Prin urmare,
cartea conţine fragmente din multe cazuri reale. Confidenţialitatea este
esenţială în practica psihiatrică,
aşa că, în toate descrierile de cazuri, numele şi alte particularităţi au fost
schimbate pentru a păstra
anonimatul pacienţilor mei, fără însă a distorsiona realitatea esenţială a
experienţelor parcurse
împreună.
S-ar putea să existe totuşi unele distorsiuni în prezentarea cazurilor, datorate
nevoii de concizie.
Rareori psihoterapia este un proces de scurtă durată, dar pentru că am fost
nevoit să mă concentrez
asupra trăsăturilor esenţiale ale cazului, cititorul ar putea rămîne cu impresia
că procesul este asemeni
unei piese dramatice şi că este limpede. Dramatismul există într-adevăr, iar
limpezimea poate fi
dobîndită în cele din urmă. Trebuie însă ţinut minte că, în folosul
accesibilităţii, povestirea lungilor
perioade de confuzie şi frustrare, inerente aproape oricărei terapii, au fost
omise din descrierile de caz.
Aş dori de asemenea să-mi cer scuze pentru că mă voi referi la Dumnezeu în
imaginea Lui tradiţională
masculină, dar am făcut acest lucru în folosul simplităţii expunerii şi nu din-tr-
o concepţie rigidă cu
privire la gen.
Ca psihiatru, simt că este important să menţionez, încă de la început, două
presupoziţii care stau la
baza acestei cărţi. Prima este aceea că nu fac nici o distincţie între minte şi
spirit şi, prin urmare, nici o
distincţie între procesul creşterii spirituale si cel al dezvoltării mintale. Ele sînt
unul si acelaşi lucru.
Cealaltă presupoziţie este că acest proces reprezintă o sarcină complexă,
abruptă şi care durează toată
viaţa. Psihoterapia, dacă prin ea înţelegem oferirea unui sprijin substanţial în
procesul de creştere
mintală şi spirituală, nu este o procedură rapidă sau simplă. Eu nu aparţin nici
unei şcoli de psihiatrie
anume; nu sînt un simplu adept al lui Freud, Jung sau Adler, al
behaviorismului sau al teoriei
gestaltiste. Nu cred că există răspunsuri unice şi uşoare. Cred că formele
concise de psihoterapie pot fi
de ajutor şi nu trebuie defăimate, dar ajutorul pe care îl dau ele este
inevitabil superficial.

Călătoria creşterii spirituale este lungă. Aş vrea să le mulţumesc acelor
pacienţi ai mei care mi-au
oferit privilegiul să-i însoţesc bună parte din drumul lor, care a fost şi al meu;
multe din cele prezentate
aici reprezintă ceea ce am învăţat împreună. Aş vrea de asemenea să
mulţumesc multora dintre
profesorii şi colegii mei. în primul rînd, printre ei se află soţia mea Lily. Mi-a
dăruit atît de mult, încît
abia se poate deosebi înţelepciunea mea de a ei ca soţie, părinte,
psihoterapeut şi om.
■■
1
Disciplina
Probleme si dureri

Viaţa e dificilă.
Acesta este un mare adevăr, unul dintre cele mai mari adevăruri*. Este un
mare adevăr, pentru că,
odată ce ne dăm seama de el, îl transcendem. Odată ce ştim cu adevărat că
viaţa e dificilă — odată ce
cu adevărat am înţeles şi am acceptat acest fapt — viaţa nu mai e dificilă.
Pentru că odată acceptat,
faptul că viaţa e dificilă nu mai contează.
Multă lume nu vede pe de-a-ntregul adevărul faptului că viaţa e dificilă. în
schimb, oamenii se plîng
mai mult sau mai puţin zgomotos sau subtil de enormitatea problemelor lor, a
greutăţilor şi
dificultăţilor lor, de parcă viaţa ar fi în general uşoară sau ar trebui să fie
uşoară. Ei îşi exprimă
zgomotos sau subtil convingerea că dificultăţile lor reprezintă un tip unic de
năpastă, care n-ar trebui
să existe şi că ele au căzut anume pe capul lor, al familiei lor, al tribului,
clasei, naţiunii, rasei lor sau
chiar al speciei şi nu pe al altora. Cunosc bine acest fel de a te văita, pentru
că şi eu i-am plătit tributul.
Viaţa înseamnă o serie de probleme. Vrem să suspinăm din cauza lor sau
vrem să le rezolvăm? Vrem
să-i învăţăm şi pe copiii noştri să le rezolve?
Disciplina reprezintă setul fundamental de instrumente cerut pentru a
soluţiona problema vieţii. Fără
disciplină nu putem soluţiona nimic. Printr-o disciplină parţială putem rezolva
doar unele probleme.
Cu o disciplină totală putem soluţiona toate problemele.

Primul dintre „Cele Patru Nobile Adevăruri” pe care le-a predat Buddha este
„Viaţa este suferinţă.”
Viaţa este dificilă pentru că procesul de a te confrunta cu probleme şi de a le
soluţiona este unul

dureros. Problemele, în funcţie de natura lor, deşteaptă în noi frustrare,
mîhnire, tristeţe, singurătate,
vină, regret, mînie, frică, anxietate, chin sau disperare. Acestea sînt
sentimente inconfortabile, deseori
foarte inconfortabile, deseori la fel de dureroase ca o durere fizică, egalînd
uneori cele mai rele dureri
fizice. într-adevăr, acest lucru se întîmplă din cauza durerii pe care o simţim
atunci cînd evenimentele
sau conflictele pe care le trăim se transformă în probleme. Şi pentru că viaţa
posedă o serie ne-sfîrşită
de probleme, ea este totdeauna dificilă şi plină de durere — ca şi de bucurie,
de altfel.
Totuşi, abia în acest întreg proces de confruntare cu problemele şi de
soluţionare a lor viaţa îşi găseşte
sensul. Problemele sînt tăietura ce face distincţia între succes şi eşec. Ele ne
provoacă curajul şi
înţelepciunea; într-adevăr, problemele sînt cele ce creează curajul şi
înţelepciunea. Din cauza problemelor
pe care le avem, creştem din punct de vedere mintal şi spiritual. Cînd dorim
să încurajăm
dezvoltarea spiritului uman, noi provocăm şi încurajăm capacitatea umană de
a soluţiona probleme,
exact aşa cum în mod deliberat le dăm copiilor la şcoală probleme de
rezolvat. Prin durerea pe care o
suferim rezolvînd şi confruntîndu-ne cu probleme — învăţăm. Aşa cum
spunea Benjamin Franklin:
„Lucrurile care dor instruiesc.” Din acest motiv, oamenii înţelepţi învaţă să nu
se teamă de probleme,
ci să le spună bun venit şi astfel să spună bun venit durerii aduse de
probleme.
Mulţi dintre noi nu sînt atît de înţelepţi. Temîndu-ne de durerea implicată,
aproape toţi, într-o măsură
mai mare sau mai mică, încercăm să evităm problemele. Le amînăm în
speranţa că vor dispărea. Le
ignorăm, le uităm, pretindem că nu există. Luăm chiar medicamente care să
ne ajute să le ignorăm,
încercînd ca prin amorţirea noastră faţă de dureri să uităm problemele care le
cauzează. Mai degrabă
încercăm să ocolim problemele decît să le înfruntăm. încercăm să fugim de
ele, în loc să suferim
trecînd prin ele.
Această tendinţă de a evita problemele şi suferinţele inerente lor reprezintă
baza oricărei boli mintale
umane. Pentru că mulţi dintre noi au această tendinţă într-un grad mai ma- re
sau mai mic, mulţi dintre
noi sînt bolnavi mintal într-un grad mai mare sau mai mic, lipsiţi, adică, de
o sănătate mintală completă. Unii dintre noi sînt în stare să facă ocoluri
extraordinare pentru a evita
problemele şi suferinţa pe care ele o cauzează şi să depăşească mult limita a
ceea ce este în mod clar

bine şi raţional, în încercarea de a găsi o cale mai uşoară de ieşire, construind
cele mai elaborate
fantezii în care să trăiască, uneori excluzînd total realitatea. Sau aşa cum
spune succint şi elegant Cari
Jung: „Nevroza este totdeauna un substitut pentru o suferinţă legitimă.”*
Dar substitutul însuşi ajunge în cele din urmă mai dureros decît suferinţa
legitimă pe care el ar fi
trebuit să o evite. Nevroza devine ea însăşi cea mai mare problemă. într-
adevăr, mulţi vor încerca să
evite această durere şi această problemă, construind nevroza etaj peste etaj.
Din fericire, totuşi, unii
posedă curajul de a-şi înfrunta nevrozele şi de a începe — de obicei, cu
ajutorul psihoterapiei — să
înveţe cum să experimenteze suferinţa legitimă. In orice caz, atunci cînd
evităm suferinţa legitimă
rezultată din confruntarea cu probleme, evităm în acelaşi timp maturizarea
pe care acea problemă o
solicită de la noi. Din acest motiv, în bolile mintale cronice încetăm să ne
dezvoltăm, ajungem să ne
blocăm. Iar fără a fi vindecat, spiritul uman începe să se micşoreze.
De aceea trebuie să inculcăm în noi şi în copiii noştri mijloacele de a dobîndi
sănătatea spirituală şi
mintală. Prin acest lucru vreau să spun că trebuie să ne învăţăm pe noi înşine
şi pe copiii noştri
necesitatea de a suferi şi valoarea ce provine din aceasta, necesitatea de a
înfrunta în mod direct
problemele şi de a experimenta suferinţa implicată aici. Am afirmat că
disciplina reprezintă setul
fundamental de instrumente cerut pentru a soluţiona problemele vieţii. Va
deveni limpede că aceste
instrumente sînt tehnici de a suferi, mijloace prin care să trăim durerea
cauzată de probleme, astfel
încît să le depăşim şi să le soluţionăm cu succes, învăţînd şi dezvoltîndu-ne în
cadrul acestui proces.
Cînd ne învăţăm pe noi înşine şi pe copiii noştri disciplina, învăţăm cum să
suferim şi cum să ne
dezvoltăm. Ce sînt aceste instrumente, aceste tehnici de a suferi, aceste
mijloace de a experimenta
într-un mod constructiv durerea provenită din probleme, pe care eu le
numesc disciplină? Ele sînt în
număr de patru: amînarea satisfacţiei, acceptarea responsabilităţii,
devoţiunea faţă de adevăr şi echilibrul.
Aşa cum va deveni clar, acestea nu sînt instrumente complexe, a căror
aplicare cere un antrenament
extensiv. Din contră, ele sînt instrumente simple şi aproape toţi copiii devin
experţi în folosirea lor pînă la
vîrsta de 10 ani. Totuşi, regi şi preşedinţi uită deseori să le folosească, iar
acest lucru le aduce prăbuşirea.
Problema nu rezidă în complexitatea acestor instrumente, ci în voinţa de a le
folosi. Ele sînt instrumente

prin care ne confruntăm cu durerea în loc de a o evita, iar dacă cineva caută
să evite suferinţa legitimă,
atunci va evita folosirea acestor instrumente. Prin urmare, după ce vom
analiza fiecare dintre aceste
instrumente, va trebui să examinăm, în următoarea secţiune, voinţa de a le
utiliza, care este iubirea.
Amînarea satisfacţiei

Nu demult, o femeie de treizeci de ani, analist financiar, mi se plîngea de mai
multe luni de tendinţa ei
de a amîna lucrurile la slujbă. Am analizat împreună sentimentele pe care le
avea faţă de patroni şi
felul cum acestea se leagă de sentimentul faţă de autoritate în general şi, în
particular, faţă de părinţii
ei. Am examinat atitudinile ei în ce priveşte munca şi succesul şi cum se
raportează ele la căsnicia ei,
la identitatea ei sexuală, la dorinţa ei de a-şi concura soţul şi la sentimentele
ei de teamă în ceea ce
priveşte această competiţie. Totuşi, în ciuda tuturor acestor măsuri şi a
migălosului demers psihanalitic,
ea a continuat să amîne lucrurile la fel ca întotdeauna, în cele din urmă, într-o
zi, am îndrăznit
să privim evidenţa în faţă. „îţi plac prăjiturile?”, am întrebat-o. Ea mi-a
răspuns că da. „Care parte a
prăjiturii îţi place mai mult?”, am continuat, „blatul sau glazura?” „Oh,
glazura” a răspuns ea entuziast.
„Şi cum mănîhci o prăjitură?” am chestionat-o, simţindu-mă
cel mai stupid psihiatru care a existat vreodată. „Mănînc glazura mai întîi,
bineînţeles”, mi-a răspuns.
De la felul cum obişnuia să mănînce prăjiturile am trecut la examinarea
felului în care obişnuia să
muncească şi, aşa cum era de aşteptat, am descoperit că în fiecare zi îşi
dedica prima oră de la serviciu
părţii celei mai aducătoare de satisfacţii a muncii ei, iar în cele şase ore
rămase se învîrtea în jurul
restului de sarcini neplăcute. I-am sugerat că, dacă se va forţa să
îndeplinească partea neplăcută a
muncii în prima oră, va fi liberă apoi să se bucure de celelalte şase. I-am spus
că mie mi se pare că o
oră neplăcută urmată de şase ore plăcute era o situaţie preferabilă aceleia în
care o oră plăcută este
urmată de şase neplăcute. Ea a fost de acord şi, fiind o persoană cu o voinţă
puternică, nu şi-a mai
amînat treburile.
A amîna satisfacţia este un proces de programare a durerii şi a plăcerii în
viaţă, astfel încît plăcerea să
sporească prin întîlnirea şi trăirea mai întîi a durerii şi astfel prin depăşirea ei.
Este singura cale
decentă de a trăi.
Acest instrument sau proces de programare este învăţat de majoritatea
copiilor destul de devreme în

viaţă, uneori încă de la vîrsta de cinci ani. De exemplu, cînd un copil de cinci
ani joacă un joc cu un
prieten, îi va sugera prietenului lui să facă prima mutare, pentru ca el să se
poată bucura de pro-pria-i
mutare mai tîrziu. La vîrsta de şase ani, copilul ar putea începe să mănînce
întîi blatul prăjiturii şi apoi
glazura. Pe toată durata şcolii elementare această capacitate timpurie de a
amîna satisfacţia este
exersată zilnic, în special prin rezolvarea temelor pentru acasă. Pe la vîrsta de
12 ani, unii copii sînt
capabili să se aşeze la masa de lucru fără vreun îndemn părintesc şi să-şi
termine temele pentru acasă
înainte de a se uita la televizor. Spre vîrsta de 15,16 ani ne aşteptăm ca un
adolescent să aibă un astfel
de comportament şi să-1 considere normal.
Pentru profesori este totuşi clar că un număr substanţial de adolescenţi sînt
departe de a atinge această
normă. în timp ce mulţi au o capacitate bine dezvoltată de a amîna
satisfacţia, unii adolescenţi de 15
sau 16 ani par a nu fi dezvoltat deloc o astfel de capacitate; într-adevăr, ea
pare că lipseşte cu totul la
unii. Aceştia sînt elevii cu probleme. în ciuda
inteligenţei lor medii sau peste medie, notele lor sînt mici pentru că pur şi
simplu nu muncesc. Ei sar
peste un curs sau altul sau peste toată şcoala din cauza unui capriciu de
moment. Sînt impulsivi, iar
impulsivitatea se răspîndeşte în viaţa lor socială. Se iau frecvent la bătaie,
încep să aibă de-a face cu
drogurile şi să aibă necazuri cu poliţia. Motoul lor este: „Distrează-te acum şi
plăteşte mai tîrziu.” Aşa
intră în scenă psihologii şi psihoterapeuţii. Dar de cele mai multe ori e prea
tîrziu. Aceşti adolescenţi
sînt iritaţi de orice încercare de a interveni în stilul lor de viaţă impulsiv şi
chiar atunci cînd iritarea
poate fi depăşită prin căldura sufletească, prietenia şi atitudinea de a nu-i
judeca pe care le arată
psihoterapeutul, impulsivitatea lor este deseori atît de gravă, încît îi face să
nu poată participa în vreun
fel semnificativ la procesul de psihoterapie. Ei lipsesc de la şedinţe. Evită
orice chestiune importantă şi
dureroasă. Astfel că, de obicei, încercarea de a interveni eşuează, iar aceşti
copii ajung să părăsească
şcoala doar pentru a urma tiparul eşecului, care îi conduce frecvent spre
mariaje dezastruoase,
accidente, spitale psihiatrice sau închisori.
De ce se întîmplă toate acestea? De ce majoritatea dezvoltă o capacitate de
a amîna satisfacţia, în timp
ce o minoritate substanţială eşuează, deseori ireversibil, în a-şi dezvolta
această capacitate? Răspunsul

nu este, din punct de vedere ştiinţific, cunoscut în întregime. Rolul factorilor
genetici nu este clar.
Variabilele nu pot fi suficient controlate pentru a aduce dovezi ştiinţifice. Dar
multe semne indică în
mod clar că părinţii sînt un factor determinant.
Păcatele tatălui

Aceste lucruri nu se întîmplă pentru că în casele copiilor care nu au dobîndit o
autodisciplină lipseşte
disciplina impusă de părinţi. Deseori, aceşti copii sînt pedepsiţi frecvent şi
sever de-a lungul întregii
lor copilării — pălmuiţi, loviţi, izbiţi cu pumnul, bătuţi şi biciuiţi de către
părinţii lor chiar şi pentru
infracţiuni minore. Dar disciplina aceasta este fără sens. Pentru că este o
disciplină nedisciplinată.
Un motiv pentru care ea nu are sens este acela că părinţii înşişi nu sînt
disciplinaţi şi servesc astfel ca
model de indisciplină pentru copiii lor. Ei sînt părinţi de tipul: „fă cum spun
eu, nu cum fac eu”. De
multe ori, ei apar beţi în faţa copiilor lor. Se ceartă violent în faţa copiilor, fără
înfrînare, demnitate sau
raţionalitate. Pot fi neîngrijiţi. Fac promisiuni pe care nu şi le ţin. Propriile lor
vieţi sînt frecvent şi în
mod evident tulburate şi în neorînduială, iar încercările de a ordona vieţile
copiilor lor le par acestora
din urmă fără prea mult sens. Dacă tatăl o bate pe mamă în mod regulat, ce
sens mai are pentru un
băiat faptul că mama sa îl bate, pentru că el, la rîndul lui, şi-a bătut sora? Are
vreun sens pentru el cînd
i se spune că trebuie să înveţe să-şi controleze pornirile? Pentru că atunci
cînd sîntem foarte tineri nu
avem avantajul de a face comparaţii, părinţii apar ca figuri zeieşti în ochii
noştri de copii. Cînd părinţii
fac lucrurile într-un anumit fel, pentru copii acesta este felul în care ele
trebuie făcute. Atunci cînd
copilul îşi vede zilnic părinţii comportîndu-se disciplinat, sobru, cu demnitate
şi avînd capacitatea de
a-şi ordona propriile lor vieţi, el va ajunge să simtă pînă în străfundurile fiinţei
sale că acesta este felul
adevărat de a trăi. în cazul în care copilul îşi vede în fiecare zi părinţii trăind
fără sobrietate sau fără
disciplină autoimpusă, el va simţi pînă în străfundurile fiinţei lui că acesta
este adevăratul mod de a
trăi.
Totuşi, un lucru chiar mai important decît modelul părinţilor este dragostea.
Chiar şi în cele mai
haotice şi dezordonate familii iubirea sinceră este prezentă uneori şi din astfel
de familii pot ieşi copii
cu o disciplină autoimpusă. Şi nu de puţine ori există părinţi cu profesii
respectabile — doctori, avocaţi,

femei din lumea bună şi filantropi — care-şi duc viaţa într-o ordine şi bună
cuviinţă strictă, dar
cărora le lipseşte dragostea şi care îşi trimit copiii într-o lume care este tot
atît de indisciplinată,
distructivă şi dezorganizată ca pentru orice copil provenit dintr-o familie
împovărată şi haotică.
Iubirea este, în ultimă instanţă, totul. Misterul iubirii va fi examinat în mai
multe părţi din această
lucrare. Totuşi, de dragul coerenţei, ar putea fi de folos în acest punct să fac o
scurtă, dar şi limitată menţiune asupra ei şi asupra legăturilor pe care le are
cu disciplina.
Cînd iubim ceva, acel ceva este valoros pentru noi. Iar cînd ceva este valoros
pentru noi, petrecem
mult timp împreună, timp în care ne bucurăm şi în care avem grijă de acel
ceva. Observaţi un
adolescent îndrăgostit de maşina lui şi luaţi aminte la timpul pe care-1
petrece admirînd-o, lustruind-o,
reparînd-o, reglînd-o. Sau fiţi atent cum se comportă o persoană în vîrstă cu
iubita sa grădină de
trandafiri şi la timpul pe care îl petrece îngrijind-o şi studiind-o. Aşa e şi atunci
cînd ne iubim copiii;
petrecem mult timp admirîndu-i şi avînd grijă de ei. Le dăm din timpul nostru.
Disciplina bună cere timp. Cînd nu avem timp de dat copiilor noştri sau nu
avem timp pe care să fim
dispuşi să-1 dăm, nu putem nici măcar să-i observăm îndeajuns de atent
pentru a vedea cum îşi
exprimă, în mod subtil, nevoia de disciplina pe care le-am putea-o acorda.
Dacă nevoia lor de disciplină
este atît de vizibilă încît să ajungă la ştirea noastră, se prea poate să ignorăm
în continuare
această nevoie fundamentală a lor, pentru că e mai uşor să-i lăsăm să-şi
vadă singuri de drum — „Nu
mai am energie să mă ocup de ei astăzi.” Sau, în cele din urmă, dacă sîntem
îndemnaţi la acţiune de
obrăzniciile lor şi de iritarea noastră, deseori vom impune disciplina cu
brutalitate, cu mînie în loc de
chibzuinţă, fără a examina problemele sau fără a avea măcar răgazul de a ne
gîndi ce formă de
disciplină este mai potrivită în acea situaţie.
Părinţii care-şi dedică timpul copiilor chiar cînd acest lucru nu este cerut de
obrăzniciile lor îşi vor da
seama că ei au o subtilă nevoie de disciplină, la care vor răspunde cu
îndemnuri, mustrări blînde,
organizîndu-le timpul sau lăudîndu-i, toate acestea administrate cu atenţie şi
grijă. Vor observa cum îşi
mănîncă prăjitura, felul cum învaţă, cînd spun minciuni subtile, cînd fug de
problemele pe care le au în
loc de a da piept cu ele. îşi vor face timp să realizeze aceste mici corecţii şi
ajustări, ascultînd ce spune

copilul, răspunzîndu-i la întrebări, adăugind ceva aici, tăind ceva acolo,
citindu-i cîte ceva, povestindui,
îmbrăţişîndu-1 şi sărutîndu-1, admonestîndu-1 puţin sau lovindu-1 uşor cu
palma pe spate.
Calitatea disciplinei oferite de părinţii ce-şi iubesc copilul este superioară
celei oferite de părinţii
neiubitori. Dar acesta este doar începutul. Făcîndu-şi timp să observe şi să se
gîn-dească la nevoile
copilului, părinţii iubitori deseori se chinuie cumplit cînd trebuie să ia o
decizie şi vor suferi, în
adevăratul sens al cuvîntului, odată cu copilul lor. Copiii nu sînt orbi la acest
fapt. Ei îşi vor da seama
cînd părinţii sînt dispuşi să sufere împreună cu ei şi, deşi s-ar putea să nu
răspundă imediat cu
recunoştinţă, vor învăţa să sufere. „Dacă părintele meu este dispus să sufere
odată cu mine”, îşi vor
spune ei, poate „atunci suferinţa nu e atît de rea, iar eu ar trebui să fiu dispus
la rîndu-mi să sufăr.”
Acesta este începutul autodisciplinei.
Timpul şi calitatea timpului pe care părinţii îl dedică copiilor le indică celor
mici gradul în care sînt
valoroşi pentru părinţii lor. Unii părinţi care în mod fundamental nu-şi iubesc
copiii, în încercarea de
a-şi acoperi această lipsă de grijă, îşi declară frecvent iubirea faţă de copiii
lor, spunîndu-le în mod
repetat şi mecanic cît sînt ei de importanţi, fără însă a le dedica timp suficient
şi de calitate. Copiii nu
sînt niciodată complet dezamăgiţi de aceste vorbe nesincere. în mod
conştient, s-ar putea ca ei să se
agate de ele, vrînd să creadă că sînt iubiţi, dar inconştient ştiu că vorbele
părinţilor nu se potrivesc cu
faptele lor.
Pe de altă parte, copiii care sînt cu adevărat iubiţi, deşi în momentele de
iritare ar putea simţi în mod
conştient sau ar putea declara că sînt neglijaţi, în mod inconştient ştiu că sînt
importanţi. Această
cunoaştere este mai valoroasă decît aurul. Pentru că atunci cînd copiii ştiu că
sînt apreciaţi, cînd se
simt cu adevărat apreciaţi în adîncul lor, atunci se simt importanţi.
Sentimentul de a fi apreciat — „sînt o persoană apreciată” — este esenţial
pentru sănătatea mintală şi
este o piatră de temelie pentru autodisciplină. Este un produs direct al iubirii
părinteşti. O astfel de
convingere trebuie să fie cîştigată în copilărie. Este extrem de dificil să o
dobîndeşti atunci cînd eşti
adult. Reciproc, cînd copiii au învăţat prin iubirea părinţilor lor să se simtă
apreciaţi, este aproape
imposibil ca vicisitudinile perioadei adulte să le distrugă spiritul.
Sentimentul de a fi apreciat este o piatră de temelie pentru autodisciplină,
pentru că atunci cînd cineva

se consideră pe sine însuşi valoros, acel cineva va avea grijă de sine însuşi în
toate felurile pe care le
consideră necesare. Autodisciplină înseamnă grijă de sine. De exemplu —
pentru că discutăm despre
procesul amînării satisfacţiei, al programării şi ordonării timpului — să
examinăm chestiunea
timpului. Dacă ne simţim pe noi înşine valoroşi, atunci simţim că şi timpul
nostru este valoros; şi dacă
simţim că timpul nostru este valoros, atunci vrem să-1 folosim cum se cuvine.
Femeia analist financiar
care îşi amîna treburile nu punea mare preţ pe timpul ei. Dacă ar fi pus, nu şi-
ar fi permis să-şi
risipească cea mai mare parte din zi într-un mod atît de nefericit şi
neproductiv. Faptul că în copilărie

fusese „închiriată” în timpul vacanţelor unor părinţi adoptivi plătiţi; deşi
părinţii ei puteau avea grijă
de ea cum se cuvine, dar nu voiau, nu a rămas fără consecinţe. Ei nu o
apreciau. Nu voiau să aibă grijă
de ea. Aşa că a crescut simţind că nu este apreciată, că nu merită atîta
atenţie din partea părinţilor încît
ei să aibă grijă de ea; prin urmare, nu a mai avut grijă de ea însăşi. Nu a
simţit că merită să se
autodisciplineze. In ciuda faptului că era o femeie inteligentă şi competentă,
îi lipsea cea mai
elementară instruire în autodisciplină, pentru că îi lipsea o evaluare realistă a
propriei valori şi a valorii
timpului ei. Atunci cînd a putut să-şi dea seama că timpul ei este valoros, a
urmat în mod natural faptul
că a vrut să-1 organizeze, să-1 protejeze şi să-1 folosească la maxim.
Ca rezultat al trăirii unei iubiri şi griji părinteşti consistente de-a lungul
copilăriei, astfel de copii
norocoşi vor intra în perioada adultă nu doar cu un simţ intern profund al
propriei valori, dar de
asemenea cu un profund sentiment intern de siguranţă. Toţi copiii sînt
îngroziţi de abandon şi pe bună
dreptate. Frica de abandon începe în jurul vîrstei de şase luni, imediat ce
copilul este capabil să se
perceapă pe sine ca fiind un individ separat de părinţii săi. Odată cu această
percepţie de sine ca
individ, îşi dă seama că este complet neajutorat, total dependent şi în
întregime la mila părinţilor, în ce
priveşte toate formele de întreţinere şi mijloacele de supravieţuire. Pentru
copil, abandonarea de către
părinţi echivalează cu
moartea. Mulţi părinţi, chiar dacă sînt relativ ignoranţi sau duri, sînt în mod
instinctiv sensibili la frica
de a fi abandonaţi a copiilor lor şi prin urmare le vor oferi în fiecare zi de sute
şi mii de ori asigurarea
de care au nevoie: „Să ştii că mama şi tata n-or să te părăsească”;
„Bineînţeles că mama şi tata vor

veni după tine”; „Mama şi tata nu au să uite de tine.” Dacă aceste cuvinte se
potrivesc cu faptele, lună
după lună, an după an, pînă în vremea adolescenţei, copilul îşi va pierde frica
de a fi abandonat şi va
dobîndi un sentiment profund că lumea este un loc sigur şi că există
întotdeauna protecţie cînd are
nevoie de ea. Un astfel de copil, care simte că lumea e un loc sigur, are
posibilitatea de a amîna o
satisfacţie sau alta, este sigur că ocazia satisfacţiei, cum ar fi căminul şi
părinţii, este totdeauna acolo,
valabilă cînd are nevoie de ea.
Dar mulţi oameni nu sînt atît de norocoşi. Un număr substanţial de copii sînt
în realitate abandonaţi de
părinţii lor în timpul copilăriei prin moarte, prin dezertare, neglijenţă totală
sau, ca în cazul femeii
analist financiar, printr-o simplă absenţă a grijii faţă de ea. Alţii, deşi nu sînt
abandonaţi în fapt, nu
reuşesc să primească de la părinţi asigurarea că nu vor fi abandonaţi. Există
părinţi care, de exemplu,
în dorinţa lor de a întări disciplina cît se poate de repede şi de uşor, vor folosi
pentru a-şi atinge acest
scop ameninţarea cu abandonul într-un mod deschis sau subtil. Mesajul pe
care ei li-1 dau copiilor
este: „Dacă nu faci exact ceea ce îţi spun, nu am să te mai iubesc şi poţi să-ţi
închipui ce înseamnă
asta.” înseamnă, bineînţeles, abandon şi moarte. Aceşti părinţi îşi sacrifică
iubirea în nevoia lor de a-şi
controla şi domina copiii, iar răsplata este că acei copii vor fi excesiv de
înspăimîntaţi de viitor. Deci
aceşti copii abandonaţi fie psihologic, fie în realitate intră în perioada adultă
lipsiţi de sentimentul că
lumea este un loc sigur şi protector. Dimpotrivă, ei percep lumea ca fiind
periculoasă şi
înspăimîntătoare şi nu vor fi dispuşi să abandoneze vreo satisfacţie sau
sentiment de securitate prezent
pentru promisiunea unei satisfacţii şi a unui sentiment de securitate mai mari
în viitor, deoarece
viitorul le pare cu adevărat îndoielnic.
în rezumat, pentru a dezvolta la copii capacitatea de a amîna satisfacţia, este
necesar ca ei să aibă
modele de auto-disciplină, sentimentul propriei valori şi, într-o anumită
măsură, încredere în siguranţa propriei
existenţe. Aceste „stăpî-niri” sînt ideal dobîndite prin autodisciplină şi printr-o
grijă sinceră şi
consistentă din partea părinţilor; ele sînt cele mai preţioase daruri cu care
taţii şi mamele îi pot
binecuvînta. Cînd aceste daruri nu le sînt oferite de către părinţi, este posibil
ca ele să fie dobîndite din
alte surse, dar în acest caz procesul dobîndirii lor constă invariabil într-o luptă
dîrză, deseori durînd
toată viaţa şi deseori fără succes.
Rezolvarea problemelor şi timpul

După ce am atins cîteva dintre căile prin care iubirea părintească sau lipsa ei
pot influenţa în general
dezvoltarea au-todisciplinei şi, în particular, capacitatea de a amîna
satisfacţia, să examinăm acum
cîteva dintre căile mai subtile şi totuşi mult mai devastatoare prin care
dificultăţile de a amîna satisfacţia
afectează vieţile celor mai mulţi adulţi. Pentru că deşi majoritatea dintre noi,
din fericire,
dezvoltăm suficient o capacitate de a amîna satisfacţia pentru a termina un
liceu sau o facultate şi a ne
lansa în perioada adultă fără a face vreo escală prin închisoare, dezvoltarea
noastră tinde totuşi să fie
imperfectă şi incompletă, cu rezultatul că şi capacitatea noastră de a rezolva
problemele vieţii va fi tot
imperfectă şi incompletă.
La vîrsta de 37 de ani, am învăţat cum să fac reparaţii. înainte, aproape toate
încercările mele de a face
reparaţii minore la instalaţiile sanitare, de a drege jucăriile sau de a asambla
piesele de mobilă după
instrucţiunile hieroglifice cu care erau însoţite au sfîrşit în confuzie, eşec şi
frustrare. în ciuda faptului
că reuşisem să fac o şcoală medicală şi să-mi întreţin familia ca funcţionar şi
psihiatru cu mai mult sau
mai puţin succes, mă consideram totuşi un mecanic prost. Eram convins că
am o deficienţă cumva
înnăscută sau că de la natură îmi lipseau anumite calităţi tainice,
responsabile pentru iscusinţa de
mecanic. Apoi, într-o zi, la sfîrşitul celui de-al 37-lea an al meu, ieşind la
plimbare într-o duminică de
primăvară, am dat peste un vecin care tocmai îşi repara maşina de tuns iar-
bă. După ce l-am salutat,
am remarcat: „O, Doamne, chiar te admir! N-am fost niciodată în stare să
repar astfel de lucruri sau să fac ceva în genul ăsta.” Vecinul meu, fără nici un
moment de ezitare, mi-a
replicat: „Asta pentru că nu-ţi faci timp.” Mi-am reluat plimbarea cumva
descumpănit de răspunsul lui
definitiv, spontan şi simplu ca al unui înţelept. „Doar nu cred că el are
dreptate, nu-i aşa?”, m-am
întrebat. Cumva, mi-a rămas în minte ce mi-a spus şi data următoare cînd s-a
ivit ocazia de a face o
mică reparaţie am reuşit să-mi reamintesc faptul că trebuia să-mi fac timp.
Se blocase frîna de mînă a
automobilului unei paciente, iar ea ştia că, pentru a o elibera, trebuia
intervenit sub tabloul de bord, dar
nu ştia ce anume trebuie făcut. M-am lăsat în jos pe podeaua de sub locul din
faţă al maşinii. Apoi miam
făcut timp să-mi găsesc o poziţie confortabilă. Odată ce m-am simţit
confortabil, mi-am făcut timp

să analizez situaţia. Am analizat-o cîteva minute. La început, tot ce am văzut
a fost o încurcătură
confuză de sîrme, cabluri şi stinghii din care nu înţelegeam nimic. Dar încet,
încet, fără grabă, am
reuşit să-mi concentrez privirea asupra mecanismului frînei şi să-i dibuiesc
configuraţia. Şi aşa a
devenit clar pentru mine că exista un resort care împiedica eliberarea frînei.
Am studiat pe-ndelete
resortul pînă cînd mi-a devenit clar că, dacă îl apăsam de sus cu vîrful
degetului, el s-ar fi mişcat cu
uşurinţă şi-ar fi eliberat frîna. Aşa am şi făcut. O singură mişcare, o uşoară
atingere cu vîrful degetului
şi problema s-a rezolvat. Eram un maestru mecanic!
De fapt, nu am ştiinţa sau timpul de a dobîndi această ştiinţă de a repara
diferite defecţiuni mecanice,
datorită faptului că am ales să-mi concentrez timpul asupra unor chestiuni
fără legătură cu mecanica.
Aşa că, de obicei, încă mai dau fuga la cel mai apropiat atelier de reparaţii.
Dar acum ştiu că este
vorba de o alegere. Am făcut această alegere şi nu sînt nici blestemat, nici nu
am un defect genetic,
nici nu sînt incapabil sau neputincios. Şi ştiu că eu şi oricare alt individ normal
putem rezolva orice
problemă dacă sîntem dispuşi să ne facem timp pentru ea. Această idee este
importantă, pentru că
rnulţi oameni pur şi simplu nu îşi fac timp pentru a rezolva multe dintre
problemele lor spirituale,
sociale sau intelectuale, aşa cum nici eu nu mi-am făcut timp să rezolv
probleme
mecanice. înainte de iluminarea mea în ce priveşte mecanica, mi-aş fi băgat
stînjenit capul sub tabloul
de bord al maşinii pacientei, aş fi smuls imediat cîteva fire, fără nici cea mai
vagă idee despre rolul lor
şi apoi, după ce n-aş fi rezolvat nimic, m-aş fi spălat pe mîini şi aş fi declarat
că „sînt depăşit”. Chiar
aceasta este calea prin care multă lume abordează alte dileme ale vieţii
cotidiene. Femeia analist
financiar menţionată mai devreme era o mamă iubitoare şi devotată celor doi
copii ai ei, dar destul de
neajutorată. Era vigilentă şi îndeajuns de preocupată pentru a percepe
situaţia în care copiii aveau
unele probleme emoţionale sau cînd ceva nu funcţiona în creşterea lor. Dar
atunci apuca inevitabil una
din următoarele două căi de acţiune: fie făcea prima schimbare care îi venea
în minte pe moment —
făcîndu-i să mănînce mai mult la micul dejun sau trimiţîndu-i mai devreme la
culcare, indiferent dacă
o asemenea schimbare avea de-a face sau nu cu problema, fie venea la
următoarea şedinţă de terapie

cu mine (cu reparatorul) disperată: „Mă depăşeşte. Ce să fac?” Această
femeie avea o gîndire
pătrunzătoare şi analitică şi, atunci cînd nu amîna treburile, era capabilă să
soluţioneze probleme complexe
la serviciu. Totuşi, atunci cînd era confruntată cu o problemă personală, se
comporta ca şi cum ar
fi fost total lipsită de inteligenţă. Problemele apăreau pe rînd. Odată ce
devenea conştientă de o
problemă personală, se simţea atît de descumpănită, încît avea nevoie de o
soluţie imediată, nefiind
dispusă să-şi tolereze disconfortul atît cît să poată să analizeze problema.
Soluţia la problemă
reprezenta pentru ea o satisfacţie, dar nu era capabilă să amîne această
satisfacţie mai mult de un minut
sau două, ceea ce avea ca rezultat faptul că soluţiile erau de obicei
nepotrivite, iar familia ei într-o
vînzo-leală continuă. Din fericire, datorită perseverenţei în terapie, încetul cu
încetul a fost capabilă să
înveţe cum să se disciplineze şi să-şi găsească timpul necesar pentru a
analiza problemele de familie,
ca şi pentru a dezvolta soluţii eficiente şi bine chibzuite.
Nu vorbim aici despre defecte esoterice în rezolvarea de probleme, asociate
doar cu oamenii care
manifestă în mod clar tulburări de natură psihiatrică. Femeia analist financiar
este ca oricare dintre noi.
Cine dintre noi poate spune că a reuşit să-şi dedice suficient timp pentru a
analiza problemele copiilor
sau tensiunile din interiorul familiei? Cine dintre noi este atît de disciplinat
încît să nu fi spus niciodată
resemnat în faţa unei astfel de probleme: „Mă depăşeşte”?
Da fapt, în abordarea rezolvării problemelor există un defect mai primitiv şi
mai distructiv decît
încercarea nerăbdătoare şi nepotrivită de a găsi soluţii într-o clipă, un defect
chiar mai ubicuu şi mai
universal. Este speranţa că problemele se vor rezolva de la sine. Un agent de
vînzări de 30 de ani,
necăsătorit, care mergea la o terapie de grup într-un orăşel, a început să se
întîlnească cu fosta soţie a
unui alt membru al grupului, de care ea divorţase de curînd şi care era
bancher. Agentul de vînzări ştia
că bancherul este un om permanent furios şi plin de resentimente din cauză
că îl părăsise soţia. Ştia că
nu era onest nici faţă de grup, nici faţă de bancher să nu îşi mărturisească
relaţia cu soţia bancherului.
Ştia de asemenea că e aproape inevitabil ca mai devreme sau mai tîrziu
bancherul să afle despre relaţia
lui stabilă. Ştia că singura soluţie a problemei era să mărturisească grupului
relaţia sa şi să suporte
mînia bancherului cu sprijinul grupului. Dar nu a făcut nimic. După trei luni,
cînd bancherul a aflat de

legătură, după cum era de aşteptat, s-a înfuriat şi s-a folosit de acest incident
pentru a părăsi grupul de
terapie. Cînd a fost confruntat de către grup cu comportamentul său
distructiv, agentul de vînzări a
spus: „Ştiam că dacă aş fi vorbit despre acest lucru, s-ar fi iscat ceartă şi
bănuiesc că am simţit că dacă
nu fac nimic, poate că aş fi putut ieşi basma curată fără ceartă. M-am gîndit
că dacă voi aştepta mai
multă vreme, problema va dispărea.”
Problemele nu dispar. Ele trebuie rezolvate sau altfel vor rămîne pentru
totdeauna o barieră în calea
creşterii şi dezvoltării spiritului.
Grupul i-a arătat în termeni clari agentului de vînzări că tendinţa de a evita
rezolvarea problemei prin
ignorarea ei, în
isperanţa că va ieşi basma curată, era de fapt marea lui problemă. Patru luni
mai tîrziu, agentul de
vînzări şi-a împlinit o fantezie, părăsindu-şi brusc slujba din domeniul
vînzărilor şi începînd o afacere
proprie cu reparaţii de mobilă, care nu-i mai cerea să călătorească. Grupul a
deplîns faptul că a riscat
totul pe o carte şi 1-a chestionat în privinţa înţelepciunii de a face această
mutare în pragul iernii, dar
agentul de vînzări i-a asigurat că se va descurca îndeajuns de bine ca să
depăşească această fază a
afacerii. Subiectul a fost abandonat. Apoi, la începutul lui februarie, el a
anunţat că va trebui să
părăsească grupul, pentru că nu mai poate plăti consultaţiile. Era falit şi
trebuia să înceapă să-şi caute o
altă slujbă. în cinci luni, reparase doar opt piese de mobilier. Cînd a fost
întrebat de ce nu începuse săşi
caute mai devreme o slujbă, el a răspuns: „Ştiam de acum şase săptămîni că
banii mei se duc rapid,
dar nu puteam crede că o să ajung pînă aici. Chestiunea nu părea atît de
urgentă, dar, băieţi, acum e
chiar urgentă.” Bineînţeles că îşi ignorase problema. încet, a început să se
lumineze că pînă nu îşi
rezolva problema cu ignorarea problemelor nu va putea trece de primul pas
— cu toată terapia din
lume.
Această înclinaţie de a ignora problemele este, încă o dată, o simplă
manifestare a indisponibilităţii de
a amîna satisfacţia. A te confrunta cu problemele este, aşa cum am spus,
dureros. A te confrunta de
bunăvoie, din vreme, cu o problemă, înainte de a fi forţat de circumstanţe,
înseamnă a lăsa la o parte
ceva plăcut sau mai puţin dureros pentru ceva mai dureros, înseamnă a alege
să suferi acum în
speranţa unei satisfacţii viitoare mai degrabă decît să alegi să continui
satisfacţia prezentă în speranţa

că suferinţa viitoare nu va mai fi necesară.
Ar putea părea că agentul de vînzări care îşi ignora problemele atît de
evidente era din punct de vedere
emoţional imatur sau primitiv psihologic, dar încă o dată vă spun că el este
ca orice om, iar
imaturitatea şi primitivismul lui există în noi toţi. Un mare general,
comandant de armată, ne-a spus:
„Singura mare problemă în această armată, şi bănuiesc că în orice
organizaţie, este că majoritatea
comandanţilor vor sta uitîndu-se la problemele din unităţile lor, privindu-le
drept în faţă, fără a face
nimic, ca şi cum problemele ar dispărea dacă ei ar sta îndeajuns de mult.”
Generalul nu vorbea despre
oameni slabi sau anormali din punct de vedere mintal. El vorbea despre
ceilalţi generali şi colonei,
oameni maturi care şi-au dovedit competenţa şi care sînt formaţi în disciplină.
Părinţii sînt conducători şi, în ciuda faptului că de obicei sînt prost pregătiţi
pentru aceasta, sarcina lor
poate să fie pînă la ultima picătură la fel de complexă precum aceea de a
conduce o companie sau o
corporaţie. Şi la fel ca şi conducătorii în armată, majoritatea părinţilor vor
percepe problemele copiilor
sau pe cele ivite din relaţia cu aceştia cu luni sau ani înainte de a trece la o
acţiune eficientă, dacă o vor
face vreodată.
„Ne-am gîndit că poate o va depăşi”, spun părinţii cînd vin la psihiatru cu
copilul ce are o problemă
care durează de cinci ani. Respectînd complexitatea faptului de a fi părinte,
trebuie spus că deciziile
părinteşti sînt dificile şi că deseori copiii reuşesc să „depăşească” problema.
Dar aproape niciodată nu
strică să încercăm să-i ajutăm să o depăşească sau să privim mai atent
problema. Şi deşi copiii deseori
chiar o „depăşesc”, deseori nu se întîmplă aşa; şi pentru că există atîtea
probleme, cu cît problemele
copiilor sînt mai mult ignorate, cu atît devin din ce în ce mai mari, mai
dureroase şi.mai greu de
soluţionat.
Responsabilitatea

Nu putem soluţiona problemele vieţii dacă nu le soluţionăm. Această
afirmaţie ar putea părea o
tautologie stupidă sau o afirmaţie care se demonstrează pe sine, totuşi pare
dincolo de înţelegerea celei
mai mari părţi a rasei umane. Acest lucru se întîmplă pentru că trebuie să
acceptăm responsabilitatea
pentru o problemă înainte de a o rezolva. Nu putem rezolva o problemă
spunînd „nu este problema
mea”. Nu putem rezolva o problemă sperînd că altcineva o va rezolva în locul
nostru. Pot rezolva o

problemă doar atunci cînd spun: „Aceasta este problemamea şi depinde de
mine să o rezolv.” Dar
mulţi, atît de mulţi caută să evite durerea problemelor lor, spunîndu-şi:
„Această problemă mi-a fost
cauzată de alţi oameni, de circumstanţe sociale dincolo de controlul meu şi
prin urmare depinde de alţi
oameni sau de societate să-mi rezolve această problemă. în realitate, nu este
problema mea personală.”
Oamenii merg atît de departe din punct de vedere psihologic din dorinţa de a
evita asumarea
responsabilităţii pentru Problemele personale, încît, deşi acest lucru este
aproape tot-
deauna trist, uneori este aproape ridicol. Un ofiţer de carieră din armată,
staţionat în Okinawa, avînd
serioase probleme cu băutura, a fost trimis la o evaluare psihiatrică, şi, pe cît
posibil, pentru a primi
ajutor psihiatric. El a negat că este alcoolic sau chiar că alcoolul ar fi fost o
problemă personală pentru
el, spunînd: „Nu există nimic de făcut seara în Okinawa în afară de a bea.”
„Iţi place să citeşti?”, l-am întrebat. „O, da, îmi place să citesc, bineînţeles.”
„Atunci de ce nu citeşti
seara în loc să bei?” „E prea mult zgomot în cazarmă pentru a citi.” „Ei bine,
atunci de ce nu te duci la
bibliotecă?” „Biblioteca e prea departe.”
„E mai departe biblioteca decît barul unde te duci?” „Ei bine, nu citesc atît de
mult. Nu sînt foarte
interesat de acest lucru.”
„Iţi place să pescuieşti?”, l-am interogat eu. „Bineînţeles, îmi place mult să
pescuiesc.” „De ce nu
pescuieşti în loc să bei?” „Pentru că trebuie să muncesc toată ziua.” „Nu poţi
să pescuieşti noaptea?”
„Nu, în Okinawa nu se poate pescui noaptea.” „Ba se poate”, am spus eu.
„Cunosc mai multe
organizaţii care se ocupă de pescuitul de noapte, aici. Vrei să te pun în
legătură cu vreuna dintre ele?”
„Ei, în realitate nu prea-mi place să pescuiesc.” „Ceea ce te-am auzit
spunînd”, am limpezit eu
lucrurile, „este că există şi alte lucruri de făcut în Okinawa în afară de a bea,
dar lucrul pe care îţi place
cel mai mult să-1 faci în Okinawa este să bei.”
„Da, bănuiesc că aşa e.”
„Dar băutura te face să ai necazuri, aşa că eşti faţă în faţă cu o problemă
reală, nu-i aşa?”
„Această insulă blestemată oricum te determină să bei.” Am tot încercat un
timp, dar ofiţerul nu era
interesat cîtuşi de puţin să vadă băutura ca pe o problemă personală, pe care
ar fi putut-o rezolva cu
sau fără ajutor, şi i-am spus comandantului lui, cu tot regretul, că nu este un
om cu simţ de răs-

pundere. A continuat să bea şi a trebuit să se despartă de serviciul său la
mijlocul carierei.
O tînără soţie, de asemenea din Okinawa, şi-a tăiat uşor venele cu o lamă de
ras şi a fost dusă în
salonul de urgenţe, unde am întîlnit-o. Am întrebat-o de ce a făcut acest
lucru.
„Ca să mă omor, bineînţeles.”
„De ce ai vrut să te omori?”
„Fiindcă nu mai suport această insulă nenorocită. Trebuie să mă trimiteţi
înapoi în Statele Unite. O să
mă ucid dacă trebuie să mai stau aici.”
„De ce e atît de dureroasă viaţa în Okinawa?”, am întrebat
eu.
Ea a început să plîngă, văicărindu-se: „Nu am nici un prieten aici şi sînt
singură tot timpul.”
„Asta e rău. Cum de n-ai putut să-ţi faci nici un prieten?”
„Pentru că locuiesc într-un cartier stupid din Okinawa şi nici unul dintre vecinii
mei nu vorbeşte
engleza.”
„De ce nu te duci pînă în cartierul american sau la Clubul soţiilor de ofiţeri, ca
să-ţi faci prieteni?”
„Pentru că soţul meu ia maşina ca să meargă la serviciu.”
„Nu poţi să-1 conduci tu la serviciu, din moment ce tot stai singură şi te
plictiseşti toată ziua?”, am
întrebat-o.
„Nu. Este o maşină la care schimbi manual vitezele şi nu ştiu cum să conduc
o astfel de maşină, ci
doar pe cele cu schimbător automat de viteze.”
„De ce nu înveţi cum să conduci o maşină cu schimbător manual de viteze?”
Ea s-a uitat fix la mine: „Pe aceste drumuri? Trebuie să fii nebun!”
Nevrozele si tulburările de caracter

Mulţi oameni care vin să vadă un psihiatru suferă de ceea ce se numeşte fie o
nevroză, fie o tulburare
de caracter. Spus în cele mai simple cuvinte, aceste două stări reprezintă
tulburări ale responsabilităţii
şi de asemenea reprezintă stiluri opuse de raportare la lume şi la problemele
ei. Nevroticul îşi asumă
prea multe responsabilităţi, persoanele cu tulburări de
caracter nu îndeajuns de multe. Cînd nevroticii sînt în conflict cu lumea,
presupun în mod automat că
ei sînt de vină. Cele două persoane tocmai descrise aveau tulburări de
caracter: sergentul simţea că
pentru beţia lui era de vină oraşul Okinawa şi nu el, iar femeia de asemenea
nu se vedea pe sine jucînd
vreun rol în propria-i izolare. O femeie nevrotică, pe de altă parte, suferind de
asemenea de singurătate
şi izolare în oraşul Okinawa, s-a plîns: „Mergeam cu maşina la Clubul soţiilor
de ofiţeri pentru a-mi
căuta prieteni, dar acolo nu mă simţeam în largul meu. M-am gîndit că
celelalte soţii nu mă plac.

Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine. Ar trebui să fiu capabilă să-mi fac
prieteni mult mai uşor. S-ar
cuveni să fiu mai prietenoasă. Vreau să ştiu ce e cu mine, de sînt atît de
nepopulară.” Această femeie
îşi asumă întreaga responsabilitate pentru singurătatea ei, simţind că doar ea
este de vină. în cursul
terapiei, a descoperit că este o persoană neobişnuit de inteligentă şi de
ambiţioasă şi că devenea cu
uşurinţă nefericită alături de celelalte soţii de sergenţi, ca şi cu soţul ei,
pentru că era considerabil mai
inteligentă şi mai ambiţioasă decît ceilalţi. A putut astfel să-şi dea seama că
singurătatea şi prin urmare
problemele ei nu se datorau în mod necesar unei greşeli sau unui defect
personal. în cele din urmă, a
divorţat, a absolvit o facultate în timp ce-şi creştea copiii, a devenit redactor
la o revistă şi s-a căsătorit
cu un editor de succes.
Chiar şi tiparele de vorbire ale nevroticilor şi ale persoanelor cu tulburări de
caracter sînt diferite.
Discursul unui nevrotic se remarcă prin expresii precum: „S-ar cuveni să…”,
„Ar trebui…” şi „N-ar
trebui…”, indicînd că imaginea de sine a individului reprezintă un bărbat sau
o femeie inferiori, care
totdeauna dau greş, totdeauna fac alegeri greşite. Discursul unei persoane cu
tulburare de caracter se
bazează mult pe expresii precum: „Nu pot…”, „Nu aş putea…”, „E nevoie
să…” şi „A fost necesar
să…”, demonstrînd imaginea de sine a unei fiinţe care nu are puterea de a
alege, al cărei comportament
este în întregime condus de forţe exterioare aflate cu totul în afara controlului
său. Aşa cum se poate
imagina, comparativ cu persoanele cu tulburări de caracter, cu nevroticii se
poate lucra mai uşor prin
psihoterapii, pentru că ei îşi asumă responsabilitatea pentru dificultăţile pe
care le au şi-şi dau seama
astfel că au probleme. Cu cei cu tulburări de caracter este mult mai dificil,
dacă nu imposibil, de lucrat,
pentru că nu se văd pe ei înşişi ca sursă a
propriilor probleme; ei cred că lumea are nevoie să fie schimbată şi nu ei
înşişi şi astfel eşuează în a
recunoaşte că e necesar să se analizeze pe sine, în realitate, multe persoane
sînt nevrotice şi în acelaşi
timp au şi tulburări de caracter; astfel, vorbim de „nevrozele de caracter”
pentru a indica faptul că, în
anumite zone ale vieţii lor, aceste persoane sînt dominate de vinovăţie în
virtutea faptului că şi-au
asumat o responsabilitate care nu este tocmai a lor, în timp ce în alte zone
ale vieţii eşuează în a-şi
asuma cu realism responsabilitatea. Din fericire, odată ce unor astfel de
persoane le-a fost restabilită

credinţa şi încrederea în sine, în cadrul procesului psihoterapeutic, prin
ajutorarea lor în ceea ce
priveşte partea nevrotică a personalităţii, deseori este posibil să-i angrenăm

într-o examinare şi
corectare a indisponibilităţii de a-şi asuma responsabilitatea cuvenită. Puţini
dintre noi scapă fără
nevroze sau tulburări de caracter, cel puţin într-o anume măsură (de aceea,
în mod esenţial, oricine
poate beneficia de psihoterapie dacă el sau ea este serios dispus/ă să
participe la acest proces). Motivul
acestui fapt este că problema de a distinge pentru ce sîntem şi pentru ce nu
sîntem responsabili este
una dintre cele mai mari din existenţa umană. Ea nu a fost niciodată complet
soluţionată; pe întreg
parcursul vieţii noastre trebuie să evaluăm şi să reevaluăm continuu pentru
ce sîntem responsabili în
acest mereu schimbător curs al evenimentelor. Nici această evaluare şi
reevaluare nu sînt lipsite de
durere, dacă sînt îndeplinite în mod adecvat şi conştient. Pentru a îndeplini
fiecare dintre aceste
procese în mod adecvat trebuie să fim dispuşi şi capabili să suferim o
continuă examinare de sine. Iar
această disponibilitate nu este inerentă nici unuia dintre noi. într-un sens, toţi
copiii au tulburări de
caracter vizibile în tendinţa lor instinctivă de a-şi nega responsabilitatea în
multe dintre conflictele în
care se găsesc ei înşişi. Astfel, doi fraţi care se bat se vor acuza întotdeauna
unul pe celălalt pentru
declanşarea bătăii şi fiecare dintre ei va nega cu totul că el ar fi vinovatul. în
mod similar, toţi copiii au
nevroze datorate faptului că, instinctiv, îşi vor asuma responsabilitatea
pentru anumite privaţiuni pe
care le trăiesc, dar nu le înţeleg încă.
Intotdeauna copiii care nu sînt iubiţi de părinţi mai degrabă îşi vor asuma ei
înşişi acest lucru, decît să
vadă că părinţii sînt deficitari în capacitatea lor de a iubi. Sau tinerii
adolescenţi care nu au încă succes
la fete sau în sport mai degrabă se vor vedea pe sine ca fiinţe umane
deficitare decît ca boboci ce înfloresc
mai tîrziu sau chiar la timp şi perfect normal, cum se în-tîmplă de obicei. însă
printr-o vastă

experienţă şi printr-o îndelungată şi reuşită maturizare vom dobîndi
capacitatea de a vedea lumea şi
locul nostru în ea aşa cum sînt în realitate şi astfel vom fi în stare să stabilim
în mod realist
responsabilitatea ce ne revine nouă şi cea care revine lumii.
Sînt multe lucruri pe care părinţii le pot face pentru a-şi sprijini copiii în acest
proces de maturizare.
Ocaziile apar singure de mii de ori pe măsură ce copilul creşte, părinţii putînd
să-şi confrunte copilul

cu tendinţa lui de a evita sau de a scăpa de asumarea răspunderii pentru
propriile-i acţiuni să-1 asigure
că în unele situaţii nu e vina lui. Dar pentru a sesiza aceste oportunităţi, aşa
cum am spus, părinţii
trebuie să fie sensibili la nevoile copilului şi dispuşi să le împlinească. Iar
acest lucru solicită dragostea
şi dorinţa lor de a-şi asuma responsabilitatea pentru creşterea copiilor.
Dimpotrivă, chiar dincolo de simpla insensibilitate sau neglijenţă, părinţii pot
face multe pentru a
împiedica acest proces de maturizare. Nevroticii, din cauza disponibilităţii lor
de a-şi asuma
responsabilitatea, pot fi părinţi excelenţi dacă nevroza lor e relativ uşoară şi
nu sînt copleşiţi de
responsabilităţi inutile, care să sece energiile necesare responsabilităţilor
părinteşti. Oamenii cu
tulburări de caracter sînt părinţi de-zastruoşi, complet inconştienţi de faptul
că deseori îşi tratează
copilul cu o atitu